We’re Going Through Changes…
Ce ciudat e cum până prin clasa a 12-a, deci până pe la 18-19 ani, lucrurile evoluează într-un ritm lent şi care nu-şi lasă amprenta foarte mult. În clasa întâi înveţi să scrii, în clasa a 4-a dai lucrări de control, într-a 5-a deja dai teze. Când eşti în clasa a 5-a, dacă ai fi întrebat unde te vezi peste 5 ani (deşi nimeni nu pune o astfel de întrebare unui copil de clasa a 5-a), realitatea răspunsului e simplă: în clasa a 10-a, când voi începe să merg mult prin cluburi, să am prieten/ă şi voi avea coşuri pe faţă eventual. Schimbările din perioada asta sunt aşa multe şi mărunte… şi fără un impact enorm…şi devii aşa preocupat de tot ce ţi se întâmplă şi ai senzaţia că problemele tale sunt atât de mari… 
Şi hop vine vârsta de 19-20 de ani când, te gândeşti să-ţi continui seria de schimbări şi să dai la facultate. Într-un oraş mare, că deja nu prea mai ai ce schimba în orăşelul mic. Şi de acum se produc schimbări cu duiumul. Azi începi o facultate, mâine alta, poimâine dai la master, ai dat check, check la toate, şi dintr-o dată te vezi cu un alt statut. Şi peste 5 ani vei fi în cu totul alt loc, imprevizibil total, chiar şi pentru cei care îşi plănuiesc viaţa în detaliu. Dar ce se va întâmpla peste 10 ani? Copii? Familie? Maybe yes, maybe not.
Incredibil cum suntem setaţi să facem anumite lucruri de mici. Să mergem la şcoală, să facem facultate, mai nou şi master, să luăm diplome…să ne facem familie, să avem un job bun. Cred că în veci nu s-ar putea aplica în România conceptul de gap year. Nu avem timp şi bani de aşa ceva! Trebuie să-ţi continui imediat studiile după liceu şi să produci!
Cert este că, în final, oamenii pe care i-ai tot întâlnit de-a lungul schimbărilor tale, se triază în aşa fel, încât după ce au produs o schimbare la tine (mică, mare) dispar, iar în final rămâi cu puţini, n-aş zice prea puţini, pentru simplu fapt că doar calitatea lor contează.
În orice caz, rămân la părerea mea că…schimbările sunt bune, chiar dacă uneori iniţial nu par bune.
Subscriu:))..
P.S. We’ll be friends forever!!!>:D< :*
Ai mare dreptate… e tare ciudat “programul” nostru. Dar totodată e trist că aici nu prea putem ieşi din sistemul ăsta: şcoală, facultate, servici, etc. sau dacă ieşim nu ne merge chiar bine. Ne-a povestit proful nostru de mate despre o familie cu doi copii(parcă). Părinţii sunt arhitecţi. Şi-au cumpărat o rulotă sau ceva asemănător şi au plecat în lume, călătoresc intr-una, copiii învaţă cumva.. poate angajează pe cineva din fiecare oraş în care ajung; părinţii muncesc şi au proiecte peste tot, asta le permite să călătorească. Deci îţi dai seama cât de câştigaţi sunt copiii că învaţă şi ceea ce se învaţă la şcoală dar mai ales experienţa practică şi câte văd ei călătorind atât, cu câte naţii de oameni se întâlnesc. Mi se pare o super viaţă. Cine ştie câte războaie mondiale mai trebuie să depaşim să ne permitem şi noi, cetăţeni români aşa ceva… :-<
@ alina yes we will!
@cata exact!
oricum, stii ca noi te asteptam sa produci si tu schimbari in cateva luni ;;)